Daca am putea sa vedem lumea care ne inconjoara cu ochii mintii in loc de cei ai sufletului indoit, poate am reusi sa intelegem ca nu facem altceva decat sa ne proiectam temerile exacerbate. Te vad prin umbra din sufletul meu. Desi nu fugi de mine stiu ca nu esti aici. Sufletul tau e inca hoinar si uneori ma tem ca orice as putea sa fac nu va fii nicicand suficient. Genunchii mei zgariati pe marmura prea rece a bisericii a carei deitate e prea ocupata sa imi auda ruga nu vor schimba nimic din ceea ce e sortit sa fie. Poate nu sunt sortita sa fiu a ta. Ma tem ca sunt doar un intermezzo intr-o piesa a carei grandoare nu am sa o inteleg cu adevarat vreodata. Imi retrag mainile care-mi poarta sufletul pe o tava de argint. Imi ascund mainile, tava si sufletul simimtindu-ma oarecum inadecvata.
Nu ma lasa sa fiu doar o oarecare, pierduta prin meantul amintirilor vagi. E obositor sa bati la usi intredeschise, nu stii daca e indicat sa intri sau sa astepti. Ca in jocul 'Un, doi, trei la perete stop' imi pare ca uneori ma apropii cu pasi rapizi, pentru ca mai mai apoi sa trebuiasca sa stau nemiscata. Zilele isi lasa amprenta pe trupul-mi prea obosit si stiu ca maine nu am sa fiu decat o zii mai batrana si la fel de neanteleasa.
Ramai in neantul viselor nevisate, cu ochii tai jucausi si zambetul strengar. Poate intr-o zii va fii sa fie intr-un fel sau altul. Pana atunci eu raman aici, in lumea celor care se intreaba 'de ce, nu?' .
Comments
Post a Comment